pavel sebastian's List: politics

• În esenţă, ceea ce defineşte populismul este ideea că societatea se împarte în două grupuri omogene şi antagonice: „oamenii simpli” şi „elita coruptă”. Astfel, populismul susţine că politica este expresia voinţei generale a poporului şi că schimbarea socială este posibilă numai printr-o schimbare radicală a elitelor.

• influentului liberal din secolul al XIX-lea, François Guizot (1787-1874).

   

  Guizot şi confraţii acestuia, „doctrinarii” au fost cei care au uzat de toată elocvenţa necesară pentru a demonstra că o bună guvernare nu poate exista decât în condiţii de sufragiu limitat. În viziunea acestora, adevăratul suveran nu este poporul, ci raţiunea. Astfel, problema votului trebuie pusă din perspectiva capacităţii, mai degrabă, decât din cea a dreptului. În secolul al XIX-lea, capacitatea reprezintă fie proprietate, fie educaţie, deci dreptul de a vota ar trebui acordat numai celor cu o educaţie adecvată sau cu proprietate îndestulătoare.
• „Democraţia suverană” a lui Putin vine cu o altă soluţie: proiectul nu vizează limitarea numărului de persoane cu drept de vot, ci limitarea opţiunilor de vot. Tehnocraţii Kremlinului au obţinut astfel un sistem care exclude de facto orice posibilitate ca un partid sau candidat indezirabil să câştige alegerile.
• În 2007, principalii protagonişti ai politicii europene sunt elitele care visează la o formulă corect politică de sufragiu limitat, în vreme ce oamenii consideră că funcţionează deja în condiţii de sufragiu limitat.
• Rezultatul este o politică în care populiştii devin manifest iliberali, în timp ce elitele nutresc în secret resentimente anti-democratice. Acesta este adevăratul pericol reprezentat de momentul populist. În era populismului, frontul nu se află între Dreapta şi Stânga, nici între reformatori şi conservatori. Se poate mai degrabă spune că suntem martorii unui conflict structural între elitele care sunt din ce în ce mai neîncrezătoare în democraţie şi publicul furios care devine din ce în ce mai anti-liberal. Lupta împotriva corupţiei, „războiul împotriva terorismului” şi anti-americanismul nu sunt decât trei dintre manifestările noilor politici populiste.
• Adevărata provocare cu care se confruntă liberal-democraţia astăzi este ascensiunea iliberalismului democratic. Cine doreşte să salveze democraţia trebuie să lupte pe două fronturi: împotriva populiştilor şi împotriva acelor liberali care se tem de democraţie.

4 more annotations...

• Doar că, aşa cum observă criticii ei, clasa de mijloc pare, pe de altă parte, lipsită de cele mai multe ori de conştiinţa situaţiei ei obiective. După cum ea nu se înţelege pe sine ca o clasă proletară în sensul marxist al cuvântului, cât, mai ales, ca un grup care a depăşit şi în care se estompează distincţia marxistă de clasă. Ceea ce ar face-o, se mai spune, prea puţin revoluţionară şi mai deloc interesată de o schimbare istorică a societăţii care să treacă dincolo de capitalism.
• Căci iluzia de eliberare prin cultură a societăţii, ca şi critica înainte de toate a instituţiilor civile şi a obiceiurilor sociale, are partea ei de circumstanţe istorice atenuante. De vreme ce perioada dintre 1946 şi 1973 a însemnat o fază ascendentă a ciclului economic capitalist. Adică o fază în care capitalul creează forţă de muncă şi îi asigură reproducerea şi expansiunea socială, odată cu propria lui reproducere şi expansiune. Ceea ce îngăduie, aşa cum, de altfel, s-a şi întâmplat, o afirmare socială a forţelor productive ce poate modifica suprastructura societăţii – afectând chiar şi forma statului şi a administraţiei sale, cum s-a văzut mai târziu – fără atingerea ori măcar contestarea infrastructurii sale economice.
• Unde negarea hipercritică a economiei, pe de o parte, şi realitatea ei indepasabilă, pe de alta, a dus fie la trecerea în tabăra puterii, pe care am evocat-o deja, a unei părţi a revoltaţilor de altădată, fie la topirea radicalismului, o generaţie mai târziu, într-o sinteză de economie capitalistă şi cultură nonconformistă pe care o mai întâlnim şi astăzi.
• Astfel s-a răspândit, aşadar, acel stil de viaţă propriu păturii superioare a clasei de mijloc occidentale, ce a încercat să împace consumul şi abstinenţa, egoismul şi etica, proprietatea şi sociabilitatea, munca intensă şi lenevia: într-un cuvânt, revoluţia eşuată cu realitatea nerevoluţionată. Culmea, plătind în restaurante şic, dar vegetariene şi nealcoolice, pentru o sticlă de apă plată cât pentru un pahar de cognac fin. Şi aşa a apărut acel amestec de sistem şi contra-sistem, de agent de bursă şi hippie, perfect exprimat de numele care i s-a dat mai târziu, şi anume de bobo sau burghezul-boem

2 more annotations...

• Datele statistice ne arata ca marile economii europene au suferit cresteri spectaculoase ale somajului in anii optzeci in raport cu anii saptezeci, desi legislatia muncii a ramas neschimbata. Ceea ce s-a intamplat intre aceste decenii este reducerea artificiala a cererii interne de bunuri si servicii prin politici macroeconomice neoliberale, reducere care poate fi legata de cresterea somajului. O intreaga serie de studii statistice, ignorate de centrii de decizie politica, arata ca urmarea acestor politici monetare si fiscal restrictive este ca in ultimele trei decenii economiile europene au functionat sub potential, tinand degeaba in somaj milioane de oameni. Lectia este ca evolutia pietei muncii are cauze mult mai ferm ancorate in economia cererii si mai putin in legislatia muncii. Ori, politicile de consolidare fiscala si politicile monetare restrictive nu au cum sa ajute cererea si cresterea gradului de ocupare. In al doilea rand, cu putine exceptii, economiile europene au devenit tot mai incapabile sa genereze un nivel adecvat al cererii de locuri de munca in ultimele trei decenii pentru motive care tin mai mult de mediul macroeconomic, cultura manageriala si acces la finantare decat de reglementarile de munca. A da vina pe sindicate si celebra “etica a muncii la romani” poate fi un subtrefugiu facil, mai degraba estetizant si insuficient demonstrat empiric.
   Este perfect adevarat ca politicile de relansare a cererii presupun mai mult decat curaj si creativitate intelectuala in raport cu rolul statului in economie. Romania are constrangeri politice interne si externe semnificative si se afla intr-o pozitie dificila in raport cu creditorii sai internationali. Insa exista viata sub aceste constrangeri si se pot imagina moduri de a naviga printre ele.

• a existat în schimb o puternică încredere marxistă în forţa proletariatului de a preschimba capitalismul în socialism. Dar asta tocmai pentru că proletariatul era înţeles drept complementul capitalului: cel care îl produce şi astfel se şi reproduce cu ajutorul lui, deşi nu-l stăpâneşte şi conduce.
• Astfel încât, oriunde există angajaţi a căror muncă generează, administrează, ba chiar tranzacţionează un capital ce nu le aparţine şi al cărui interes ultim – cel de autovalorificare – le rămâne străin, să avem proletariat.
• Căci clasa de mijloc pare a fi partea cea mai “coruptă” a proletariatului; sau – ca să folosim cuvinte mai blânde – cea mai lipsită de conştiinţă proletară. O clasă pentru care ascensiunea socială şi progresul nu sunt văzute ca emancipare a proletariatului, ci ca emancipare de proletariat.
• Căci, deşi contradicţiile capitalismului sunt permanente, ele nu sunt tot timpul critice şi, prin urmare, nici evidente. Iar asta e valabil inclusiv când vorbim de antagonismul general dintre capital şi muncă şi de condiţia contradictorie a capitalului de a produce şi distruge forţă de muncă, iar a forţei de muncă de a fi creată şi nimicită de capital.
• După cum nici conformismul masiv al clasei de mijloc şi nici revoltele ei superficiale, deviate uşor în direcţii secundare – morale sau culturale – nu aveau cum să dispară cât timp existenţa şi reproducerea ei socială ca forţă de muncă erau asigurate, în ciuda exploatării sale continue. Cu alte cuvinte, totul trebuia să fie cum a fost, câtă vreme nu atât situaţia de clasă obiectivă, cât condiţiile obiective care făceau opacă subiectiv această situaţie rămâneau neschimbate.
• Astfel, dacă acceptăm un raport din septembrie 2010 al Biroului de Recensământ al SUA (Census Bureau)[6], în anul 2009, cei mai săraci 20% dintre americani aveau parte de 3,4% din veniturile realizate la nivel naţional, pe când cei mai bogaţi 20% se bucurau de peste jumătate din aceleaşi venituri (mai precis de 50,3%). Drept urmare, raportul între ponderea veniturilor acestor două categorii ajunsese în 2009 de 1 la 14,8. Asta după ce în 1968 el era totuşi de doar 1 la 10,14. Confirmând, aşadar, spusa ce circulă de mai multă vreme după care, dacă e să ne luăm după coeficientul Gini, unul din indicii standard de măsură a inegalităţii veniturilor[7], Statele Unite, cu un 0,468 în 2009, au reuşit să ajungă cea mai bogată ţară din Lumea a Treia. Căci, cel puţin din punctul acesta de vedere, ele intră în aceeaşi categorie cu Mexicul, Ecuadorul ori Mozambicul şi, mai ales, cu noul lor rival, China.
• Iar asta nu e tot. Căci bogăţia – care nu trebuie confundată cu veniturile, întrucât cuprinde şi valoarea proprietăţilor deţinute, inclusiv acţiuni şi părţi de capital – e şi mai concentrată în Statele Unite. Chiar dacă, pe de altă parte, rămâne mai greu de evaluat. Oricum, dacă ţinem seama de rezultatele publicate în Buletinul Oficial al Rezervei Federale Americane[8], descoperim cifre într-adevăr incredibile: bunăoară că, în anul 2007, primii cei mai bogaţi 10% dintre americani deţineau 71,5% din averea naţională, în vreme ce următorii 90% aveau parte de numai 28,5% din ea. Mai mult, dacă primii 1%, cei cu adevăraţi fericiţi, posedau 33,8% din aceeaşi bogăţie, ultimii 50% (adică jumătate din populaţie) aveau parte de doar 2,5%. Ceea ce înseamnă că.partea ce îi revenea minorităţii superbogate de 1% era de 13,52 ori mai mare decât tot avutul jumătăţii sărace a naţiunii şi aproape la fel de mare cu întreaga bogăţie posedată de o bază alcătuită din 93% din cetăţenii Statelor Unite!
• Astfel, numai într-un oraş ca Toronto, putem vedea, bunăoară, cum, între 1970 şi 2005, procentul cartierelor aparţinând clasei de mijloc superioare a scăzut de la 8 la 4% din total. Ca să nu le pomenim pe cele ale clasei de mijloc propriu-zise, a căror împuţinare a fost şi mai dramatică, de la 66 la 29%. Iar asta nu doar în favoarea clasei superioare, care s-a extins de la 7% acum 40 de ani, la 14% astăzi, ci în primul rând în beneficiul claselor inferioare. Cele care au invadat oraşul, cu cartiere a căror pondere a crescut de la 18 la 40% pentru cei de jos, şi de la 1 la 13% pentru cei de foarte de jos[9]. Şi asta în Canada, într-un binecuvântat regim de welfare!
• În sfârşit, să revenim la Statele Unite şi să facem o comparaţie între anii 1979 şi 2005, cum se întâmplă într-un raport din decembrie 2008 al Oficiului de Buget al Congresului (Congressional Budget Office)[10]. Iar asta pentru a vedea că distribuţia veniturilor de-a lungul acestei perioade a însemnat o scădere a părţii deţinute din venitul naţional pentru 95% dintre gospodăriile americane în favoarea primilor 5%. Evident, cea mai dramatică pierdere (de 31,03%) faţă de raţia pe care o aveau la începutul anilor ’80 o întâlnim la cei mai săraci 20%. Totuşi, şi clasa situată la mijlocul scalei sociale a pierdut 15,82% din partea ei de venit. Şi tot aşa şi clasa de mijloc în sens foarte larg, cuprinzând 60% din gospodăriile din jurul medianei, ce s-a văzut lipsită de 14,92% din raţia iniţială. În fine, între fericiţii câştigători (topul de 5% de care vorbeam), victoria însăşi a fost de fapt foarte inegală. Astfel, clasa de mijloc superioară, ce ar reprezenta, după unii autori, chiar cele patru cincimi de la baza acestui vârf, şi-a crescut partea cu 14,03%. În schimb, creştetul de 1% a făcut-o cu 95%, cel de 0,1% cu 164,70%, iar semeţul pisc de 0,01% (circa 15.000 de familii) cu 200%.
• Care riscă, cum spuneam, să-şi piardă raţiunea productivă de a fi prin excluderea de la procesul, el însuşi tot mai dificil, de reproducere a capitalului şi pe care, în cazul acesta, doar o revoluţie anticapitalistă ar mai putea-o salva.
• Iar subiectul revoluţionar ar trebui să aibă şi alte calităţi. Fireşte, el trebuie să fie o clasă exclusă. Dar excluderea însăşi are sens doar dacă vorbim de nişte oameni care, nefiind păstori sau vânători – să se retragă în păduri şi pe câmpuri în caz de cataclism social – şi nici măcar mărunţi agricultori ori meşteşugari – să-şi producă cele necesare în casă –, nu au alternative sociale de supravieţuire în afara sistemului existent. Nişte oameni care, cu cât sunt mai urbanizaţi, mai integraţi şi mai dependenţi de instrumente şi de raporturi sociale complexe, cu atât sunt mai nevoiţi să facă revoluţie dacă ajung lipsiţi de ele. Astfel încât, ca la o adevărată poziţie de offside, excluderea şi includerea în jocul capitalist a subiectului revoluţionar să se presupună reciproc. Iar el să nu fie de găsit doar în afara, ci şi înăuntrul sistemului; ba chiar foarte vârât în interior.

9 more annotations...

• moderation theory.

   

  The theory is composed of three causal mechanisms.^[4] First, once radical political groups are organized as vote-seeking parties, electoral considerations prevail and these groups abandon revolutionary agendas in favor of vote-maximizing strategies. This expectation is based on the median voter theorem. A second mechanism concerns the vulnerability of radical political groups participating in electoral contest to state repression. The logic of political survival necessitates that these groups avoid openly confronting state elites. The final mechanism involves the effects of organizational resources on group behavior and suggests that the maintenance of electoral organization is prioritized over original political goals. Once radicals are organized as electoral parties, their original projects of revolutionizing the political system becomes unachievable simply because of the lack of organizational resources. While moderation of radicals is generally thought to be conducive to democratization, it can also hamper and even hinder democratic progress as radicals are co-opted into the ruling political system and lose their reformist characteristics.